Eroul si micul lui secret

Eram cu un prieten bun la o cafea, la o terasa din Piata Romana. Fusesem cu el in vizita la bunica lui, care isi traia ultimele zile intr-un spital din Bucuresti.

Prietenul asta al meu era destul de afectat si mult timp a ramas cu ochii tinta in fundul cestii de cafea, dar intr-un final a zambit usor amarat si mi-a spus:

“Bai, a avut o viata implinita!”

Cand esti pustan, pentru ca amandoi aveam in jur de 25 de ani fiecare, mortalitatea ti se pare foarte departe iar tu, cumva, intangibil. E varsta la care ai fantezii legate de propria imortalitate si la care visezi ce ai face daca ai fi cel mai bogat din lume.

Nu cred sa existe om care sa nu fi avut fantezii pe cele doua subiecte.

Pe de-o parte te gandesti ca daca ai avea viata infinita, ai putea sa experimentezi orice ti-ar trece prin cap. Ai putea avea zeci de vieti total diferite, ai putea sa experimentezi sute de profesii. Ai fi imparat sau presedinte, dictator, rebel, pictor, scriitor, cantaret, fotbalist, mogul, cersetor (de ce nu?), navigator, astronaut…. si lista poate continua la infinit.

Ai putea sa renunti la roluri si identitati la fel de lejer cum iti schimbi hainele. Esti curios de viata pe care o duce un barman dintr-un club de noapte? Hai! Vrei sa fii traficant de droguri, o perioada? De ce nu? Ce viata ar trebui sa ai in ritmul asta.

Si legat de bani, daca ai fi atata de bogat incat sa nu poti numara banii pe care ii ai in conturi, toate problemele tale ar disparea ca prin minune. AI duce o viata fabuloasa, nu te-ai da de la satisfacerea niciunei placeri. Ai avea o sotie topmodel si cu IQ de 170, incat sa isi zgarie toti ochii cand o vad la bratul tau. O armata de doctori care sa roiasca in jurul tau, ca sa aiba grija de sanatatea ta, entertaineri ca sa te distreze, oameni de stiinta care sa iti faca palatul in care locuiesti un adevarat OZN ultratehnologizat.

Ai fi proprietar de club de fotbal, ai detine cladiri inalte de sute de metri si castele vechi de sute de ani. Ai avea o colectie impresionanta de masini de lux la care, o data pe an, ai lasa acces publicului larg, ca sa le admire. Mai milos din fire, ai lupta pentru eradicarea saraciei la nivel mondial si ai dona fonduri inepuizabile centrelor de cercetare medicala ca sa ajute in lupta impotriva cancerului sau a altor boli incurabile.

Ce viata am avea cu totii, daca am avea „tot” ce nu au ceilalti.

Asa ca probabil iti imaginezi socul pe care l-am avut, cand am auzit replica prietenului din fata mea.

“Ar fi cel mai mare cosmar pe care il poate avea un om!”

Am crezut ca nu am auzit bine. Eram amandoi antreprenori la inceput de drum, aspiranti ai unei vieti mai bune decat avusesem pana atunci. Inca nu aveam banii pe care i-am fi avut daca am fi ramas angajati, dar asta tinea de alegerea noastra.

“Viata e misto tocmai pentru ca se termina.” – a continuat el.

“Cum adica?”

“Pai simplu. Gandeste-te ca te joci un joc pe calculator. Si ai un omulet cu care explorezi diverse incaperi, timp in care trebuie sa te feresti de capcane si sa te lupti cu tot felul de creaturi. Sau orice alt joc pe care l-ai jucat, conteaza prea putin.”

“Asa…”

S-a oprit pentru un efect dramatic de cateva secunde, dupa care a continuat:

Si acum imagineaza-ti ca ai vieti infinite. Cat timp te-ai mai juca?”

Abia atunci am realizat.

“Probabil ca m-as plictisi si as renunta.”

“Bineinteles. Placerea jocului este data de faptul ca poti pierde totul, ca ai vieti finite, ca trebuie sa muncesti pentru resursele tale. Asta provoaca dependenta. Daca ai avea vieti infinite, nu ti-ar mai pasa. Iti spun, daca ai fi nemuritor, ai fi acru ca un castravete si te-ai gandi in fiecare zi la sinucidere.”

“Ok, asta am inteles. Si cu banii?”

“Pai e acelasi lucru. Actul in sine de a-i castiga este cel care ne da satisfactie. Noi credem ca este suma din cont, dar in realitate, daca am avea orice suma, fara efortul din spate, am pierde placerea. Atunci cand cumperi o masina, tu crezi ca e masina care iti da fericirea. Dar dupa ce o cumperi, dupa cateva zile, de cele mai multe ori, ai o cadere emotionala. Iti dai seama ca nu e aia “fericirea”. De ce? Pentru ca fericirea ai simtit-o in timp ce ai castigat banii, nu cand i-ai avut in sfarsit. Fericirea este data de faptul ca ai devenit, pe parcurs, omul care a castigat banii sa isi cumpere masina: calculat, disciplinat, concentrat, econom, strateg.”

Conversatia asta a fost printre cele mai profunde si mai marcante pe care le-am avut in viata mea.

Conflictul si obstacolele pe care le intalnim

Plecand de la imaginea omuletului de pe ecran cu vieti finite, ca sa ai o miza, incepi sa iti dai seama ce te determina sa joci. Tocmai faptul ca poti pierde vietile alea si ca jocul se poate termina. Asa devii bun in joc si asa se creeaza si dependenta.

Orice joc are in spate un scenariu si se bazeaza pe o poveste. La fel ca orice film. La fel ca orice carte.

Si intrebarea care vine natural, cumva, este: ce face ca o poveste sa fie buna? Astfel incat sa joci jocul ala? Sa citesti cartea aia? Sa te uiti la filmul ala?

In orice curs de scriere creativa din lumea asta, afli ca la originea unei povesti bune sta conflictul. Cand o poveste nu functioneaza, nu te prinde, deseori creatorii din spate spun: “Nu este destul conflict”. Cu alte cuvinte totul este prea “liniar”, nu este actiune, nu exista drama, protagonistul nu are pentru ce sa lupte.

Aud deseori replica asta de la “incepatori”:

“Dar de ce trebuie sa fie conflict? O poveste nu poate fi faina si fara el?”

Iar raspunsul este:

“De ce ai urmari o poveste in care protagonistul este perfect, viata lui este perfecta, nu are pentru ce sa lupte, pentru ca are tot ce ii trebuie, are bani in cont, sotie fotomodel, Porsche Carrera in garajul unei case valorate la 50 milioane de dolari, cariera de avocat ireprosabila in care nu a pierdut nici macar un singur caz, doi copii supradotati, care au depasit cu mult nivelul de cunostinte si inteligenta al profesorilor lor….”
(si pot continua la nesfarsit)

Reactia ar fi de respingere instanta.

Avem nevoie de obstacole si piedici. Avem nevoie de conflict.
Pentru ca altfel nu invatam nimic din povestea respectiva.

Plus ca atunci cand exista conflict exista premisa de evolutie. Fara conflict, nu exista crestere.

”Creativitatea se naste din necesitate precum si ziua se naste din noapte.
In perioada crizei se nasc inventiile, descoperirile si marile strategii. Cine depaseste criza se depaseste pe sine insusi, fara a ramane >>depasit<<„, spunea Einstein.

Evolutia se naste din aceeas necesitate. Cand ne lovim de blocaje, cand simtim frustrari – stim ca e timpul sa crestem, ca oameni.

Eroul

Si asa ajungem la primul pitic din serie.

O sa iti dau mai multe exemple despre ce este un erou, dar o sa incerc sa daram si cateva mituri legate de ce “se spune” ca ar trebui sa insemne (motiv pentru care nu reusim sa ne vedem ca fiind unul).

Cuvantul erou, pe care limba romana il atribuie, si pe buna dreptate, personajului principal dintr-o opera literara, provine din latinescul heros. Aici lucrurile devin un pic mai interesante, pentru ca latinescul heros indica nu neaparat un muritor sau un zeu, ci un semizeu. O persoana nascuta dintr-un pamantean si un zeu.

Asta duce cu gandul ca eroul are, pe de-o parte calitatile si defectele unui om, dar si ca ii curge prin vene sange de zeu, avand puteri supranaturale pe care le poate folosi in anumite situatii.

Orice poveste are un protagonist (sau erou) care, in mod normal, vrea ceva. De obicei cineva (antagonistul) il impiedica sa obtina acel ceva. Aceasta este calatoria externa eroului si parcursul in sine este “povestea”.

Ce ratam, insa, atunci cand ne uitam la o astfel de poveste, este calatoria “interna” pe care o are protagonistul. In ciuda abilitatilor pe care le are protagonistul (partea “zeificata” a lui), cele mai atractive povesti si cei mai dragi eroi nu sunt cei infaibili. Dimpotriva, ne identificam aproape instant cu defectele eroilor pe care ii urmarim.

Si aici ajungem la unul dintre mituri – cum ca eroii ar fi perfecti. Ar avea toate calitatile (abilitatile) necesare ca sa lupte pentru ceea ce vrea, sa infrunte antagonistul si sa invinga.

In realitate eroii sunt niste fiinte imperfecte (partea “muritoare” din ei). Iar imperfectiunile sunt date de DEFECTE. Cei mai puternici eroi ai nostri, in care ne regasim si fata de care ne identificam – noi tinem la ei, in realitate, pentru ca sunt imperfecti.

Nu ne place de eroii fara gauri in armurile lor. Pentru ca ei nu exista.

Avocatul ala de mai sus devine eroul nostru abia cand pierde un caz, da faliment sau il paraseste nevasta. Devine eroul nostru abia cand ne dam seama ca, in realitate, in interiorul lui, seamana cu noi. Fiinte imperfecte, care au dorinte si care trebuie sa ia decizii. Decizii infricosatoare.

Abia atunci acel protagonist devine campionul nostru, care lupta cu defectul lui, cu demonul lui interior, mai mult chiar decat pentru obiectivul lui exterior (sa tina firma pe picioare, sa isi recastige nevasta, sa castige cazuri din nou la firma de avocatura etc. etc. etc.).

La fel ca in discutia cu prietenul meu, de acum mai bine de zece ani, noi omoram povestile cu eroi infailibili, cu vieti infinite si fara limita de bani. Nu ne place. Ne plictisesc.

– In Revolta Akienilor (vezi >>AICI<<), ultima carte lansata de mine, eroul este un pusti care vrea sa scrie (calatoria exterioara), dar care este impulsiv, instabil emotional si care nu are incredere in el (defectul).
– In Vanatorii de zmeie, scrisa de remarcabilul Khaled Hosseini, protagonistul, in ciuda inteligentei, este LAS. Iar el, independent de ceea ce se intampla in viata lui, lupta de fapt cu lasitatea, fiind din ce in ce mai constient si mai ingrozit de ea.
– Harry Potter nu are incredere in el si, atunci cand capata, devine arogant.
– Chiar si in cartile autobiografice se pleaca de la aceeasi premisa. In „Open”, a lui Agasi – defectul protagonistului este ura fata de tenis, in conditiile in care “calatoria lui externa” este chiar tenisul. Ce combinatie malefica a reusit autorul in cazul asta.
– Robert Neville, protagonistul din “Sunt o legenda”, este un alcoolic incapabil sa faca fata emotional trecutului si amintirilor cu sotia si fiica lui, acum moarte.

Chiar si in personajele initiate de benzile desenate (de tipul Marvel sau DC Comics), cand a fost nevoie de ecranizarea povestilor s-a investit mult in umanizarea supereroilor.

– Batman devine un depresiv ciudat, in care ne regasim cumva.
– Superman, tocmai pentru ca este “aproape” indestructibil, are parte de kriptonita, in plan extern, iar in planul interior are defectul de a o iubi pe Louis Lane si umanitatea, in general (da, iubirea poate fi un defect, in anumite contexte).
– Pana si James Bond, care este, din multe puncte de vedere, mai puternic decat Superman, fiind imaginea eroului fara gauri in armura, este un afemeiat si, in multe cazuri, arogant – ceea ce ii aduce cele mai multe dintre necazuri.

Dar eroii Marvel, DC Comics si James Bond – sunt exceptiie. Pentru ca in realitate eroii sunt la fel de imperfecti ca si noi. Tocmai asta ii face puternici.

De ce iti spun toate astea?

Pentru ca evolutia vine din miscare, obstacole, conflicte, necesitate, nevoi. Si multi dintre noi nu reusim sa ne “vedem” in povestea asta, pentru ca NU avem superputeri. Degeaba ne imaginam ca avem 1001 de calitati, atata timp cat, adanc in interiorul nostru, noi ne stim kriptonita. Stim ca avem defecte, dar incercam sa ne comportam ca si cum nu ar exista.

Nu ne vom misca pana nu intelegem ca tocmai defectul nostru cel mai mare ne face sa fim eroi in aceasta poveste. Vom ajunge acolo unde ne vom dori si vom lupta si cu defectul nostru. Doua calatorii, pe doua planuri, care au foarte mare legatura intre ele.

Cand ne dorim ceva (proiectul nostru), suntem precum o pasare in colivie. Acum, usita la colivie este deschisa, dar ceva ne impiedica sa iesim. Multi spunem ca “nu ne vedem” liberi, de-aia nu evadam. Degeaba asteptam insa in colivie ca sa devenim “invincibili” si “eroi” inainte de a pleca, pentru ca punctul comun al tuturor eroior este ca ei o fac ne-invincibili, acceptandu-si defectele.

Singura cale ca sa iesim din colivie este sa admitem ca suntem terifiati de ce putem gasi in afara ei. Si ca singura metoda ca sa nu ne mai fie frica este sa iesim pur si simplu.

Cam atat azi,

Cu drag,
Daniel Zarnescu

PS: Articolul asta face parte dintr-o serie numita „Gamification – Cum sa fii productiv prin joaca”

Partea I – „Intro”, o gasesti -> AICI <- .
Partea a II-a – „Paralela dintre viata si povesti”, o gasesti -> AICI <-
Partea a III-a – „Cei 7 pitici ai productivitatii”, o gasesti -> AICI <-

Astazi am vorbit despre „erou”. In cateva zile o sa revin si cu „dragonul” – metafora pentru proiectul nostru.

PPS: Stiu ca a fost un articol mai lung decat anterioarele. Puteam sa il sparg in bucati, dar am vrut sa tin la un loc mai multe elemente care sunt foarte importante pentru imaginea de ansamblu.

PPPS: lasa-mi un comentariu la final, dupa ce citesti materialul. Am nevoie sa stiu ca este cineva la celalalt capat al conexiunii de internet …

… si ca nu scriu in van.

Descrie-mi „eroul” (pe tine), si cu superputerile lui, dar si cu imperfectiunile care ii pun piedica.

Lasa un comentariu mai jos cu raspunsul tau.

Citeste mai mult pe: construimimperii

Social

Arhiva stiri