Cum sa te simti de tot rahatul ca parinte

(later edit: titlul initial era „Cultura vinovatiei in parentingul modern”, dar riscam sa adorm jumatate din populatia Romaniei cu articolul meu, asa ca i-am dat o insesizabila aroma de cancan, ca sa il citesti)

Eu i-as trage o mama de bataie

Toma a inceput sa aiba accese de furie, celebrele tantrumuri care hranesc cosmarurile oricarui parinte, undeva dupa varsta de doi ani. Teoria spune ca un copil, la varsta asta, nu este inca destul de dezvoltat emotional incat sa faca fata, pe de-o parte, refuzurilor celor din jur sau diverselor frustrari pe care le simte, si sa se calmeze singur din plans, pe de alta parte. Pur si simplu nu stie cum sa isi gestioneze trairile pe care le simte, universul fiind unul cu totul nou pentru el, pe masura ce este pus in contexte din ce in ce mai diferite.

Nu cred ca exista copil care sa nu treaca macar printr-un acces de furie sau parinte care sa nu fie luat prin surprindere de o reactie aparent exagerata a propriului copil. Daca nu ai experienta sau, pur si simplu, daca nu ai rabdare sau dispozitie in momentul respectiv, scena poate sa escaladeze destul de repede intr-una care sa duca in paroxism.

Pentru ca tantrumurile apar cu preponderenta in intervalul varstei de 2-3 ani, varsta respectiva a ajuns sa fie recunoscuta drept “the terribles twos” (“teribila varsta de doi ani” – in traducere aproximativa). Acum, partea mai proasta este ca de multe ori aceste reactii apar in public, cu un parinte care trebuie sa gestioneze o situatie critica, emotionala, intima chiar, dar cu public gata sa judece si sa arunce cu pietre.

Este celebra o reclama belgiana la prezervative care parodiaza un astfel de moment (reclama a fost interzisa la scurt timp de la aparitie).

Daca o sa cauti acest filmulet pe youtube si o sa urmaresti comentariile, o sa vezi un lucru extrem de interesant. Multe reactii sunt de tipul: “Eu i-as trage o mama de bataie sa o tina minte.”

Un parinte de copil mic recunoaste aceste momente destul de rapid, le poate numi, dar gestionarea lor se face mai greu, mai ales in contextul in care psihologii spun ca reactiile respective sunt normale iar spectatorii, in special cei care nu au copii sau persoanele trecute de varsta a treia, indeamna la agresiune fizica.

Nu o sa iti fac teoria tantrumurilor, pentru ca sunt persoane cu mult mai calificate decat mine sa vorbeasca despre asta. Vin doar cu o observatie care ma ingrijoreaza, legata de o cultura din ce in mai pregnanta la nivel mondial – “shaming culture” (“cultura invinovatirii”, in traducere aproximativa, sau “obisnuinta de a da cu piatra”).

Care magazine?

Legat de tantrumuri, am avut la un moment dat o situatie similara cu cea din clipuletul de mai sus. Eram intr-un magazin iar fi-miu a avut un acces de furie in momentul in care am refuzat sa ii cumpar o gogoasa cu ciocolata. Era frumos ambalata si foarte bine pozitionata, exact la nivelul lui, cat sa intinda mana si sa o ia.

A inceput sa planga isteric, strigand “gogoasa” in mod repetat, punandu-se pe jos in mijlocul magazinului, cu zeci de ochi atintiti asupra noastra. De obicei presiunea sociala este extrema in situatii de genul asta. M-am aplecat, l-am luat de mana si i-am explicat ca nu pot sa ii cumpar “ceva dulce” de fiecare data cand intram intr-un magazin. Si am asteptat sa planga, stand langa el si vorbindu-i pe cat de calm puteam, in conditiile in care simteam ca imi pierd rabdarea.

Intr-un final, printre suspine, s-a ridicat si am iesit cu el de acolo, dar nu inainte de a auzi o femeie ceva mai in varsta cum comenteaza:

“Este rasfatat! Pe vremea mea copiii nu se dadeau cu fundul de pamant prin magazine, erau ascultatori.“

In momentul ala fierbeam, asa ca m-am intors catre ea si am intrebat-o, cu o voce cat de calma puteam, dar din care probabil reieseau nervii mei:

“Care magazine?“

Pentru ca eu sunt copilul ala ascultator de care vorbea si nu ma dadeam cu fundul de pamant, nu pentru ca “parenting-ul” pe vremea aia era superior, ci pentru ca nu existau magazine pline de dulciuri la tot pasul. Vremurile s-au schimbat ireversibil si trebuie sa ne adaptam cu totii.

Invinovatim parintii, invinovatim copii; dar nu luam in considerare ca multe s-au schimbat de acum 30 de ani si ca presiunea este imensa nu numai pe adulti, dar si pe cei mici. Unde sa ma dau cu fundul de pamant in perioada comunista, daca atunci cand vedeam o portocala era sarbatoare in casa, iar banane sau ciocolata nu sunt sigur ca am vazut inainte de anii ’90.

Cultura invinovatirii („shaming”-ul)

Responsabilitatea de a creste copii independenti, fericiti, cu viitorul in fata – este un factor de stres puternic pentru parintii din ziua de astazi. Bombardamentul informational, prin canalele aferente, ridica nivelul de asteptare al societatii la un nivel utopic si greu de atins. Acolo unde acum 20-30 de ani sfaturile veneau din partea “vecinilor” si a familiei extinse, acum se transmite din partea tuturor, la fiecare colt de strada.

Replici precum cele de mai jos auzi zilnic:

  • “Trebuie disciplinat” vs. “Lasa-l mai liber, ca de-aia e copil“
  • “Ii dai sa manance numai prostii” vs “Pe vremea mea puteam sa mananc dulciuri pana crapam si nimeni nu spunea nimic”
  • “Nu ai destula grija de el, de-aia se imbolnaveste atat de des.”
  • “Nu invata ca nu il bati!” vs “Il tii numai in casa, a ajuns un tocilar!“
  • “Cuuuum, suge si acum la san, la varsta asta?” vs. “Cuuuuum, ii dai lapt praf?”
  • “Nu i-ai culcat inca?”
  • “Tu ii dai tableta sa se joace pe ea la varsta asta?”
  • “Daca erai copilul meu, iti puneam in cap ceva, ca e frig afara.“
  • “Inca nu vorbeste?”
  • “Inca mai are pampers?“
  • “Nu l-ai dat inca la gradinita?”

Oricum o dai nu e bine, iar asta este o stare generalizata.

Ca tanar parinte te simti judecat, metaforic, aproape la fiecare decizie pe care o iei legat de copilul tau. Iar senzatie este cumplita: ca toti ceilati stiu mai bine cum sa iti cresti copilul, ca din afara se arunca cu pietre, ca nu esti o mama buna sau un tata bun, ca esti defect chiar, un monstru.

Asta nu schimba afectiunea pe care o simti fata de copilul tau, faptul ca il iubesti. Afecteaza stima de sine si modul cum te privesti in oglinda, seara, dupa ce ti-ai culcat propriul copil. Te afecteaza pe tine, ca om.

Dar presiunea nu este doar pe parinti – care se pot gasi in situatia de a munci, amandoi, un timp mut mai indelungat decat erau obisnuiti parintii nostri. Presiunea este si pe copii – pentru ca cerintele au crescut si in dreptul lor foarte mult. Eu am fost parte din “generatia cu cheia la gat”, citeam mult, ma jucam fotbal, „De-a v-ati ascunselea”, sotronul, portofelul, gropita, tarile, „tara, tara vrem ostasi!”.

Acum realitatea parca s-a schimbat complet si pentru ei. Materiile sunt mult mai grele, mult mai diversificate decat pe vremuri, gradul de incarcare cu teme este incredibil si, de multe ori, temele sunt facute cot la cot cu parintii, intr-un “brainstorming” mutual care seaca de energie membrii familiei. Haos.

Cine judeca pe cine?

Eram intr-un parculet iar fi-miu mi-a spus, cu o fata speriata, ca face pipi. I-am zis sa faca intr-un boschet (nu era timp sa mergem in alta parte), a fugit balangandindu-se, incercand sa isi dea jos, naiba stie de ce, intai tricoul. Asa ca i-am strigat:

“Pantalonii, tata, Da-ti jos pantalonii!“

De obicei cand are un comportament de genul asta si eu il atentionez, are o replica foarte amuzanta, atunci cand o privesti in exterior. A intors privirea catre mine, la cei trei ani ai lui, si a spus:

“Ah, da, scuzeee.“

Dar pantalonii nu se lasau jos cu una cu doua. A tras de ei smucind, speriat ca o sa isi dea drumul.

“Tatiii, nu pot!“

Asa ca m-am dus eu, l-am ajutat, a facut. Toata lumea multumita. M-am pus pe banca si am auzit o replica:

“Dar de ce il ajuti? Al meu isi da singur pantalonii jos!“

Iar primul gand, cand am auzit asa ceva, este: “Da, pentru ca al tau a absolvit Harvard-ul si este un geniu.” Dar te abtii si zambesti, pentru ca face parte rutina. Toata lumea arunca vina pe toata lumea.

“Pentru ca inca nu este obisnuit. Abia a scapat de pampers.“
“La varsta asta? Eu am scapat de pampers la un an.”

Doua lovituri una dupa alta, si aici vorbim de un dialog intre parinti cu copii de aproximativ aceeasi varsta. Nu mai zic de dialoguri cu alte “categorii“ de oameni. Desi pare o stupiditate si probabil cel mai de jos nivel al invinovatirii, parintele nu se simte chiar in largul lui cand celalalt ii chestioneaza metodele.

Acasa stateam si ma gandeam daca nu cumva si eu fac la fel. Si am gasit destule scene in care eu am fost personajul negativ. Ultima tampenie pe care o spusesem fusese:

“Nu sta cam mult pe telefon?“

Cine sunt eu sa judec ce inseamna mult sau putin? Cu ce drept ma bag intre ei? De ce infig si eu cutitul, la randul meu?

Tot cautand experiente, incluzand sedintele de 1 la 1 cu parintii, povestile auzite, oamenii intalniti, mi-am dat seama ca sunt trei tipologii de “judecatori” care perpetueaza aceasca cultura din care este aproape imposibil sa iesi:

  1. Cei care nu sunt parinti – probabil ca sunt cei mai aprigi judecatori si cei mai multi, pentru ca au un ideal in capul lor despre cum se cresc copiii, fara sa fi avut contact direct cu unul.
  2. Batranii – cei care nu iau in considerare cate lucruri s-au schimbat intre timp de cand au schimbat ei scutece (ma rog, pe vremea aia nu le schimbau, le spalau mai degraba, ca nu erau pampers-i; sunt foarte acizi si sunt adeptii “duritatii”, mergand pe premisa ca o bataie buna nu strica educatiei, dimpotriva.
  3. Cei care au copii si se simt judecati la randul lor – motiv pentru care judeca si ei ca masura de protectie, ca sa isi confirme ca au valoare, ca fac si ei ceva bine macar, scotand in evidenta cand celalalt face “ce nu se face”. Este o forma de autoprotectie.

Sa recapitulam un pic: cei care nu sunt parinti, batranii si cei care au copii si se simt judecati, la randul lor – prin urmare TOATA LUMEA. ? In afara de copii, dar ei sunt cantitate neglijabila aici.

Nu vreau sa ma dau “Maica Tereza”, pentru ca nu sunt nici pe departe. Am insecuritatile mele ca tata, sotia mea are insecuritatile ei ca mama. Devin impulsiv cand fi-miu nu mai tace din gura si nu imi pot auzi gandurile, am tendinta sa tip la el cand am sentimentul ca plange fara motiv. Sunt normale, imi dau seama, dar cand esti in mijlocul evenimentelor este imposibil sa nu te gandesti: “Oare fac eu ceva gresit?” ;„Poate nu sunt facut pentru asta.”

In conditiile actuale, nici daca ajungi la intelepciunea lui Iisus sau Gandhi – si tot nu ar fi de ajuns. Trebuie sa fii deasupra sfintilor, ca sa fii un parinte “modern”. Si ai senzatia ca inainte s-ar fi rezolvat totul cu un bol de mancare si o mama buna de bataie.

Iar cauzele pentru care te simti asa sunt date de:

– Bombardamentul informational (sfaturi despre parenting si cum se cresc copii, care de multe ori se bat cap in cap)
– Utopicul parental (imaginea perpetuata in mass media si social media despre cum arata o familie “fericita”, cu parinti moderni – aproape imposibil de atins)
– Timpul din ce in ce mai limitat (parintii acum, de multe ori, lucreaza peste 50-60 ore saptamanal, ajung obositi acasa, lucru care duce intr-un sentiment de vina si rusine, ca nu poti sta mai mult cu copiii tai)
– Lipsa sprijinului celor apropiati (acum bunicii au viata lor, mult mai dinamica decat inainte; inainte stateau cu totii relativ aproape si era usor ca cei mai batrani membri ai familiei sau chiar vecinii sa acorde un ajutor direct tinerilor parinti)
– Asteptarile nerealiste si presiunea la care sunt supusi copiii (lucru despre care se vorbeste foarte putin; supraaglomerarea programului lor cu activitati extracuriculare, pretentiile parintilor si a cunostintelor de a avea rezultate excelente la scoala si nu numai, incapacitatea lor de a fi copilul perfect pe care toata lumea il promoveaza in jur, tentatiile din ce in ce mai numeroase – de la tehnologie, la sexualizarea excesiva pe care o vede in jur sau alimentatie)

Temele “populare” care sustin cutura vinovatiei

Asa ajungi la sentimentul ala ca esti aratat cu degetul si judecat de absolut oricine, de vecini, de prietenii de pe facebook, de colegii de la munca, de prietenii apropiati, de familie. “Oare facem noi ceva gresit?” – asta e gandul care iti apare, subtil la inceput, pana iti consuma visele noaptea.

Pentru ca te simti vinovat:

Daca postezi poze cu copilul pe facebook – ca de ce postezi (am vazut revolutii intregi pe tema asta in canalele de social media)

Daca ii dai tableta sau telefon in mana la o varsta prea frageda, intotdeauna vei vedea pe cineva care se va uita la tine ca si cum ai fi un criminal in serie. In acelasi timp auzi legende cu copii de 2 ani care deschid singuri jocuri pe smartphone, se joaca, stiu parole si le tasteaza, desi nu stiu sa scrie sau sa citeasca etc – si cumva te intrebi, simtind iar vina “Nu cumva il privez pe copilul meu din a dobandi o inteligenta care pare cruciala in secolul asta?”

Legat de mancare este o nebunie intreaga – ce ii dai, la ce ora, cu ce frecventa. Daca bea lapte praf prea devreme, esti vazuta ca o mama criminala (iar sentimentul asta de multe ori il simti in interiorul tau la cote alarmante, pentru ca interlocutorii, cand aud, nu mai asteapta explicatii precum – “nu am lapte” sau “este alergic la laptele matern”; am vazut inclusiv o reactie foarte vehementa in cazul unei mame, pe subiectul asta, caz in care a izbucnit in lacrimi si a marturisit “este adoptat!”. Imagineaza-ti socul tuturor la auzul unei replici de genul asta.

Cam la asta te expui, cand arunci cu propriile credinte in celalalt, iar replica “nu am stiut” nu poate fi o scuza in cazul asta. Cu totii vrem sa parem destepti, dar sfarsim prin a fi niste monstri.

Legat de crizele de furie, naturale de altfel, pe care le au copiii mai ales in jurul varstei de 2-3 ani – pe langa extenuarea emotionala a parintilor, duce in aceeasi judecata ignoranta a “publicului” – “Este prost crescut!”Cred ca mai trebuie batut din cand in cand, pe vremea mea nu faceau asa copiii, cu o palma rezolvam toata treaba!” “Este rasfatat!”.

Legat de diferite etape ale evolutiei copilului (cand merge in picioare, cand nu mai face in pampers, cand vorbeste, cand invata sa numere, cand invata sa scrie, sa citeasca, sa umble pe telefoane etc.)

Eu am vorbit la aproape 4 ani. Am intrebat-o pe mama daca a fost ingrijorata de faptul ca nu vorbeam si mi-a spus un “nu” alarmant de sincer: “Spuneai cateva cuvinte, dar le spuneai foarte rar. Am auzit din gura ta inclusiv cateva propozitii si atunci mi-am zis ca asa esti tu, mai tacut.” Spun ca raspunsul a fost incredibil de autentic si de lipsit de orice fel de vina sau ingrijorare, lucru care nu se poate spune despre un parinte modern, cand copilul nu vorbeste la o varsta de 3-4 ani, la vinovatia pe care o poarta cu el, la dialogurile continue care nu fac decat sa genereze o intrebare care sapa ca putregaiul in lemn “Oare facem noi ceva gresit?“

O mama a unui copil de trei ani care nu era prea „vorbaret” mi-a spus, usor speriata, intr-un moment de sinceritate: „Lumea ne zice ca facem noi ceva gresit, de nu vorbeste.”. Atata frica, atata rusine, atata vinovatie… si pentru ce?

O alta maladie a secolului in parenting, care se pare ca vine in valuri din ce in ce mai mari – si anume sexualizarea precoce a copiilor. Revistele, emisiunile la tv, canalele social media, siteurile de orice fel aproape – improasca sexualitate la un nivel la care nici parintii nici copiii nu sunt pregatiti sa faca fata. Iar asta duce la o “pierdere” a “naivitatii” pe care noi, adultii, o consideram drept un cosmar. Cum protejezi copilul de asta?

“Bine, bine, am inteles. Ce putem face?“

Sa fii parinte este mai degraba un rol, o identitate – pe care nu ti-o poate lua nimeni, indiferent cat de “bine” sau “rau” te descurci. Cu exceptia cazului in care esti un parinte denaturat si cu drepturile decazute (lucru pe care il consider, totusi, o exceptie si pe care nu vreau sa o iau in calcul), in rest indiferent ce faci tot parinte ramai cu un minim drept de a putea sa recuperezi relatia cu propriul tau copil si de a te indrepta.

Esti parintele copilului tau indiferent ce faci si asta ar trebui sa iti dea o liniste interioara care sa iti permita sa evoluezi. Din pacate societatea in care traim nu mai vede parintele drept un “rol”, ci mai degraba vede “parenting-ul” ca pe o cursa in care continuu trebuie sa alergi ca sa fii in fata altora.

De aici si judecata continua si vinovatia pe care cu totii o aruncam in dreptul altor parinti, cand auzim ca face ceva “ce nu se face” din punctul nostru de vedere, chiar daca noi insine suntem parinti. Pentru ca nesiguranta asta continua in care traim ne sopteste “esti in fata lui!” – si asta iti “justifica“ un comportament, de multe ori neintentionat, dar de-a dreptul grobian.

Avem asteptari prea mari si de la copiii nostri si de la noi, ceea ce ne face sa inotam constant intr-un ocean de anxietate.

In realitate fiecare face ce poate si este pe cont propriu. Si primul pas pe care ar trebui sa il facem ar fi sa incetam sa mai judecam atat de aspru comportamentul copiilor pe care il vedem in jurul nostru si pe parintii acestor copii. Ar ajuta macar un pic la detensionarea si stresul pe care il percep – atat parintii cat si copiii.

Daniel Zarnescu

PS: Un prieten mi-a spus, dupa ce a citit articolul:

„Imi venea in minte întrebarea: dar oare cum se face? Cum e cel mai bine sa cresti un copil, ca sa se ridice la standardele impuse se societate in perioada asta?”

Raspunsul meu a venit aproape instant:

„Nu exista asa ceva, din punctul meu de vedere.”

A stat putin pe ganduri, incercand sa cuprinda raspunsul meu. Dupa care mi-a spus:

„E linistitor ca nu exista. Iti da un sentiment de relaxare.”

PPS: Tu ce crezi? Cum e mai bine ca sa cresti un copil, astfel incat sa fie independent, fericit si cu viitorul in fata ?

Lasa-mi un comentariu cu raspunsul tau mai jos. Impreuna crestem!
(Nu uita sa dai si un share pe Facebook, totodata)

Citeste mai mult pe: construimimperii

Social

Arhiva stiri