”How you do anything is how you do everything!” – T. Harv Eker
Lucrez de 9 ani cu copii. Mă fascinează lumea lor. Probabil din acest motiv nu încetez să fiu copil. Cuminte sau răsfățată, veselă sau tristă, speriată sau curajoasă, mă așez de fiecare dată pe fotoliul de lângă soba bunicii și mă joc de-a copilăria cu adulții aceștia pe care mă zbat să-i readuc unde-au fost.
E GREU CU EI. Atât de greu că îmi vine uneori să renunț. Să dau bir cu fugiții și să le spun serios: ”Mă retrag în colțul copiilor, dragi părinți, acolo nimeni nu mă judecă dacă am curajul să sar în sus de bucurie pentru un fulg de nea care mi-a atins nasul de dimineață!”
N-am însă forța necesară să vă las! Așa sunteți de neajutorați uneori, adulților, încât știu că dacă aș împrumuta atitudinea voastră de ”sunt supărat, treci în camera ta!”, v-aș găsi peste câteva ore înghețați de frig și de frică. Aceea de a nu fi buni de nimic, de a nu vă ridica la nivelul așteptărilor noastre!
Așa că vă provoc la o lecție de viață dată însă nu de mine, adultul ”atotștiutor” – ce mă cred!- , ci de un copil de 5 anișori, de la care am învățat că numerele nu dau întotdeauna valoarea spiritului. Dacă ai 5 ani, poți educa un om de 30 mai sincer și mai frumos decât dacă ai 30 și vrei să educi omulețul de 5!
– Luca, ce face un psiholog?
– Repară oamenii care plâng!
– Și pe psihologi cine-i repară?
sursa foto: www.gabrielachiriac.ro
Copilul acesta n-a mai răspuns. Căci n-am mai avut eu curajul să-l întreb, văzându-l cum și-a luat frumos avionul și a continuat zborul, demonstrându-mi o cobră perfectă. În joacă, orice vis devine realitate. Așa spunem noi, cei mari. Vă spun însă că pentru un copil, visul NU a fost niciodată vis! El și-a făcut numărul cu seriozitatea cu care noi nu tratăm nici măcar cel mai important capitol de viață!
Ce facem noi cu întrebările care ni se pun? Ne chinuim să dăm cele mai bune răspunsuri, pentru un strop de recunoștință, de ”Wow!” din partea celor mai buni ca noi, să le îmbrăcăm în haine de gală, să urcăm cu ele pe scenă și să ne lăudăm că ni le-am fabricat singuri și am ajuns celebri.
Așa singuri suntem uneori, deși avem lângă noi mai mulți oameni decât câte jucării are un copilaș și habar n-avem cum să ne construim jocuri cu ceea ce avem la dispoziție. Credem că pentru a fi acceptați avem nevoie de perfecțiune, de cele mai scumpe cursuri, de cei mai buni profesori, de cele mai cool cizme, de cei mai tari ochelari.
Copiii aceștia, deși singuri mai mereu, căci noi suntem ocupați cu ”d-ale oamenilor mari” își fabrică singuri avioane, învață prin imitație trucuri și metode de-a fi cei mai buni, chiar dacă n-au cei mai scumpi profesori și nici cele mai bune tehnnici.
Copii aceștia, dragi adulți, ne învață cum să lăsăm naibii la o parte seriozitatea de-a trăi și să punem mâna să ne jucăm de-a viața! La fel cum se joacă ei însă: cu toată ființa lor!
Chiar așa, domnilor, pe psihologi cine-i repară?
Chiar așa, doamnelor, pe psihologi cine-i repară?
Azi, la metrou, am făcut un pas. Care mi-a răspuns la întrebarea aceea grea, pe care de multe ori mi-am pus-o după ce n-am avut curajul să i-o adresez lui Luca: ” Pe psihologi cine-i repară?”
Un necunoscut, cunoscut din întâmplare :), mi-a spus scurt: ”hai să facem un pas și să-ți spui scurt: ”Mă iubesc!”, și-ai să vezi că… Nu mai știu continuarea, pentru că Luca mi-a reapărut în minte, cu răspunsul lui frumos și sincer: ”Psihologii repară oamenii care plâng!”
Necunoscutul acesta mi-a răspuns printr-un pas cine-i repară pe psihologi!
IUBIREA îi repară, dragii mei! Iubirea!
Să vă mai spun și eu că nimic întâmplător nu se întâmplă:) în lumea asta? Și știți ce e cel mai trist? Că asta văd numai copiii! Dar mai avem și noi, adulții o șansă pentru a vedea realitatea: să ne așezăm cuminți pe fotoliul de lângă soba bunicii și să aducem la viață copilul din noi.
Cu siguranță ne va învăța perfect că pe psihologi îi repară IUBIREA!
Iubește-te așadar, mai întâi de toate!
Și aici nimic nu e întâmplător!
by Monica Berceanu
Similare
