Misterioasa origine a omului

Misterioasa origine a omului

Ne dominăm atât de autoritar planeta încât uităm adeseori că noi, oamenii, suntem, probabil, cea mai nouă specie de pe Terra, iar existența noastră în istoria Pământului, privită la scară cronologică, este una aproape nesemnificativă. La fel de ușor uităm și faptul că, deși ne propunem să cucerim spațiul și să colonizăm planete din alte sisteme solare, nu putem spune nici măcar astăzi cine suntem noi cu adevărat și cine sau ce a declanșat acel misterios proces care a dus la apariția noastră. În aceeași ordine de idei, i se mai pare cuiva ciudat că, în plin secol XXI, încă ne întrebăm, la fel cum o făceam cu secole sau milenii în urmă, cum, unde și, mai ales, când a apărut omul?

origine

Când au fost scoase la lumină şi identificate primele dovezi ale fosilelor umane preistorice, acum mai bine de 150 de ani, ideile legate de evoluţie şi paleoantropologie erau încă în faşă. De abia după 30 de ani de la descoperirea craniului din Valea Neander, căci despre el este vorba, oamenii au fost pregătiţi să accepte că undeva în trecutul nostru au existat şi altfel de oameni.

Descrişi în mod obişnuit drept ultima verigă evoluţională către om, neanderthalienii au început să ridice semne de întrebare odată cu descoperirea rămăşiţelor mult mai modernului Om de Cro-Magnon, un contemporan al acestora. Se năştea astfel una dintre cele mai aprig disputate probleme ştiinţifice ale secolului trecut. Era Neanderthal o subspecie umană anatomic distinctă, Homo sapiens neanderthalensis, sau o specie complet separată, Homo Neanderthalensis?

Apoi, la 1 ianuarie 1987, în revista Nature a apărut un articol semnat de Rebecca Cann, Mark Stoneking şi Allan C. Willson. Cei trei cercetători anunţau că, urmărind secvenţele de ADN mitocondrial, au obţinut dovada că toţi oamenii de pe Terra îşi au originile într-o singură femeie care a trăit în urmă cu circa 150.000 – 200.000 de ani în estul Africii, femeie pe care au numit-o, spre deliciul publicului, Eva.

Evident că Eva nu a fost singura femeie din acea perioadă şi, cu siguranţă, nici prima reprezentantă a speciei Homo Sapiens, aşa cum mulţi au înţeles greşit la acel moment. Pur şi simplu, ADN-ul ei mitocondrial este singurul care a supravieţuit până în prezent. ( Ramurile ADN-ului mitocondrial se pierd în momentul în care o femeie nu procreează sau când dă naştere numai unor copii de sex masculin, ce nu pot transmite urmaşilor lor ADN-ul mitocondrial). Zece ani mai târziu, în anul 1997, biologul suedez Svante Pääbo, dădea o lovitură de graţie teoriei susţinută de peste un secol, conform căreia Homo Sapiens era un descendent direct al Omului de Neanderthal.

Specialişti în genetica evoluţionară, Svante Pääbo şi colegii săi de la Institutul de Antropologie Evoluţionară Max Planck din Leipzig au recuperat material genetic (ADN) din rămăşiţele fosilizate, vechi de 30 de milenii, ale unui neanderthalian, iar comparaţia cu ADN-ul omului modern a arătat că un strămoş comun al celor două specii a existat într-adevăr, dar nu mai devreme de acum 550.000 de ani. A fost dovada clară că Homo Sapiens şi Homo Neanderthalensis au evoluat ca specii diferite, iar că omul modern îşi are originile pe Continentul Negru.

În mai 2010, aceeaşi echipă internaţională condusă de Svante Pääbo a reuşit să obţină o secvenţă completă de ADN nuclear din oasele fosilizate a trei neanderthalieni care au murit în urmă cu circa 38.000 de ani pe teritoriul de astăzi al Croaţiei.

Cercetătorii au descoperit atunci că 1 până la 4% din acest ADN se regăseşte în materialul genetic al europenilor şi asiaticilor, dar nu şi în cel al populaţiilor de origine africană. Concluzia cea mai plauzibilă a fost că Homo Sapiens a avansat dinspre Africa spre Orientul Mijlociu, acolo unde a interacţionat, inclusiv sexual, cu oamenii de Neanderthal, urmându-şi cursul către Europa şi Asia, proces care a avut loc acum aproximativ 50.000 – 100.000 de ani.

Denisovanii – o altă specie umană?

O veritabilă lovitură de teatru a avut loc anul trecut, atunci când o echipă formată din arheologi ruşi a scos la lumină, în Peştera Denisova din Munţii Altai, Siberia, un fragment de os şi un dinte aparţinând, considerau cercetătorii, unui copil neanderthalian de sex feminin. Până aici, nimic deosebit. Se ştia deja că populaţii sporadice de neanderthalieni locuiseră în acest areal.

Surpriza de proporţii a venit la 23 decembrie, atunci când acelaşi Svante Pääbo şi colegii săi anunţau că genomul identificat în fragmentul osos nu aparţine nici speciei Neanderthal şi nici omului modern. Şi totusi, Femeia X, aşa cum a fost botezată fetiţa în cauză, trăise în urmă cu circa 41.000 de ani, într-o perioadă şi intr-un areal în care existau deja şi celelalte două specii umane.

A fost momentul în care s-a vorbit pentru prima dată despre Denisovani, posibil cea de a treia specie umană descoperită până în prezent. Poate chiar a patra, dacă se va dovedi că rămăşiţele vechi de numai  12.000 de ani ale lui Homo Floresiensis, hobbitul de numai un metru înălţime, identificat în anul 2003 pe insula indoneziana Flores, aparţin şi ele unei specii diferite a genului Homo.

Comparând părţi ale genomului Femeii X cu fragmente similare din ADN-ul a 53 de grupuri etnice actuale, echipa de cercetători de la Institutul Max Planck din Leipzig a remarcat faptul că 4 până la 6% din ADN-ul denisovan se regăseşte în cel al populaţiilor melaneziene din Papua Noua Guinee şi Insulele Bougainville. Aceleaşi fragmente genetice lipsesc însă cu desăvârşire la ceilalţi oameni moderni şi la neanderthalieni. Şi totusi, melanezienii îşi împart moştenirea genetică atât cu denisovanii, cât şi cu neanderthalienii şi cu Homo Sapiens. Cum a putut fi posibil aşa ceva?

Scenariul cel mai probabil, propus de Svante Pääbo, susţine că neanderthalienii şi denisovanii au împărţit un strămoş comun dar şi-au separat drumul evolutiv în urmă cu aproximativ 200.000 de ani. Reprezentanţii speciei Homo Sapiens au interacţionat cu Omul de Neanderthal începând de acum 100.000 de ani, odată cu migrarea primilor oameni din Africa spre Europa şi Asia. Astfel, neanderthalienii şi-au lăsat amprenta în genomul populaţiilor de astăzi din Eurasia.

Apoi, oamenii moderni, purtând urme genetice neanderthaliene, au migrat către est, spre Asia, întâlnind Denisovanii şi interacţionând cu aceştia. Iar acest lucru nu se traduce decât într-un singur mod, acela că Homo Sapiens a produs urmaşi hibrizi cu cel puţin două tipuri umane arhaice diferite, în cel puţin două timpuri şi locuri diferite.

Şi totusi, nu toate întrebările şi-au găsit răspuns în acest scenariu. Probabil cea mai arzătoare dintre ele este aceea legată de posibilitatea interacţiunii sexuale şi naşterea unor urmaşi vii a unor specii diferite. Era, într-adevăr, vorba de grupuri distincte de oameni sau chiar de entităţi diferite? Datele oferite de analizele ADN susţin ideea că măcar neanderthalienii formau o altă specie umană, cu atât mai mult cu cât diferenţele genetice dintre ei şi oamenii moderni sunt mult mai mari decât cele dintre grupurile etnice actuale. În schimb, diferenţele dintre aceiaşi neanderthalieni şi denisovani nu sunt mai mari de 9%, adică aceeaşi distanţă genetică dintre un francez şi un boşiman.

Dar, cu toate acestea, rămăşiţele neanderthaliene din Spania şi până în Rusia trădează o extrem de mică diversitate genetică între reprezentanţii acestei specii, ceea ce îi diferenţiază semnificativ pe aceştia de denisovani. În plus, dintele Femeii X nu se aseamănă deloc cu dinţii neanderthalienilor, iar faptul că urmele genetice şi arheologice ale denisovanilor se întind pe o suprafaţă uriaşă, din Siberia şi până în Melanezia, trădează existenţa unui grup numeros şi stabil de-a lungul timpului. Se poate argumenta că, în prezent, există circa 330 de specii de mamifere înrudite, dintre care cel puţin o treime pot da naştere unor hibrizi fertili.

Dar nici măcar acest argument nu poate oferi o sentinţă clară. Svante Pääbo a propus pentru Denisovani termenul de populatie distinctă, evitând să îi numească o nouă specie, fara însă a nega această posibilitate, un raspuns care nu a mulţumit pe nimeni dar care, analizand datele actuale, este cel mai în măsură să explice, chiar dacă numai parţial, misterul denisovanilor.

 origine

Fosilele din Peştera Qesem, un motiv să rescriem istoria?

Existența unei preistorii a speciei umane a devenit subiect de discuție în mediile științifice de abia în anul 1859, iar de atunci, timpul și locul în care a apărut specia umană au rămas subiectul uneia dintre cele mai mari dispute din domeniul antropologiei. Descoperirea primelor fosile hominide în Europa și Asia a dus, inițial, la un consens aproape general asupra unei origini estice a omului.

Rasismul, naționalismul și alți factori sociali i-au determinat atunci pe mulți cercetători să considere că tot mai numeroasele creaturi hominide din Africa erau mult prea primitive și prea apropiate de maimuțele antropoide pentru a putea fi considerate strămoși ai omului alb. S-a negat astfel un început african al speciei noastre până în anii ’50, moment din care a devenit evident că Homo Sapiens este originar de pe Continentul Negru, fapt confirmat și de testele genetice din ultimii ani ai secolului XX. Iar când toată lumea părea să accepte această ultimă ipoteză, un anunț al cercetătorilor de la Universitatea din Tel Aviv a reușit din nou să complice lucrurile, anunțând Orientul Mijlociu ca posibil loc de naștere al omului modern. Dar, ce s-a întâmplat, de fapt, în Israel?

Opt dinți umani, aparținând mai multor indivizi – cel puțin 6 după estimările antropologilor israelieni – , mai multe unelte preistorice și rămășițele a circa 4.700 de animale au fost scoase la lumină dintr-o peșteră descoperită în anul 2000, la numai 12 kilometri distanță de Tel Aviv. Problema echipei de arheologi condusă de Dr. Israel Hershovitz a început în momentul în care măsurătorile au arătat că peștera Qesem, așa cum a fost botezată, s-a închis pe cale naturală în urmă cu peste 200.000 de ani, fapt care, evident, făcea imposibilă pătrunderea oricărui individ.

În plus, analizele ulterioare au arătat o vârstă halucinantă a fosilelor, circa 300.000 – 400.000 de ani, în cazul celor mai vechi, și 200.000 – 300.000 de ani pentru cele relativ mai noi. Nu au trecut decât câteva ore de la anunțul arheologilor israelieni până la momentul în care tabloidele din toată lumea au anunțat rescrierea întregii istorii a evoluției umane. Numai că, în goana lor după senzațional, ziariștii în cauză au omis câteva detalii extrem de importante, deși nu la fel de spectaculoase.

Descriși în American Journal of Physical Anthropology de către Ron Barkay, Avi Gopher și același Israel Hershovitz, membri ai echipei care a efectuat lucrările arheologice în peștera Qesem, cei opt dinți pot fi grupați în două seturi, după vârstă și după straturile de sol în care au fost descoperiți. Primul set, constând într-un canin și doi premolari inferiori, a fost identificat într-un strat mai adânc, aceștia fiind și cei a căror vârstă este estimată la aproape 400 de milenii. Cel de al doilea set, aparent mai recent, alcătuit dintr-un incisiv superior, un canin, o măsea de minte și doi dinți de lapte (aparținând, evident, unui copil), a fost descoperit într-un strat superior, iar vârsta lor se prezumă a fi de 200.000 – 300.000 de ani.

Cărei specii umane îi aparțin aceste rămășițe fosile? Ei bine, acest răspuns nu poate fi oferit deocamdată, și asta în ciuda grabei multora de a-i considera dinți ai unor reprezentanți ai speciei Homo Sapiens. Comparați atât cu fosilele neanderthaliene cât și cu cele umane moderne, dinții descoperiți în peștera Qesem nu par a se potrivi nici uneia dintre cele două specii. De fapt, doar cei descoperiți în stratul mai vechi par a se asemăna cu tiparul prezentat de Homo Sapiens.

Realitatea este, însă, că atât neanderthalienii cât și oamenii moderni prezintă variațiuni semnificative ale formei dinților de-a lungul timpului, ceea ce face procesul identificării lor cu atât mai dificil. În fața unor probleme atât de complexe ridicate de descoperirile de la Qesem, autorii studiului propun trei scenarii diferite care să poată oferi, cât de cât, o explicație plauzibilă:

A.    Dinții aparțin unor populații arhaice din genul Homo, iar alăturarea lor cu uneltele care au fost scoase la lumină în același sit arheologic indică o comunitate care ar fi putut dezvolta trăsături unice. Nimeni nu poate spune, însă, cărei specii aparțin ei.
B.    Fosilele țin de specia Homo Neanderthalensis, însă lipsa unor trăsături caracteristice acestor hominizi duce cu gândul la un grup care a evoluat diferit de restul neanderthalienilor, ipoteză neagreată de mediile științifice.
C.    Cel de al treilea scenariu implică mai multe specii umane. Paradoxal, dinții mai vechi par mai apropiați de cei ai oamenilor moderni, în timp ce dinții mai noi trădează caracteristici arhaice, fapt ce ar putea indica înlocuirea unei populații străvechi, cu trăsături unice, de către reprezentanții unui alt grup uman în urmă cu circa 300.000 de ani. Nici această teorie nu a fost, însă, bine primită de către specialiști, cu atât mai mult cu cât dinții aparțin mai multor indivizi și nu pot fi comparați atât de ușor.
Evident, un al patrulea scenariu ar fi acela că Homo Sapiens este cu mult mai vârstnic decât se credea până în prezent și că migrația sa din Africa spre Orientul Mijlociu, Europa și Asia a început mult mai devreme decât o spun studiile antropologilor de astăzi. Sau poate că el chiar a apărut în Orientul Mijlociu. Dar acestea nu sunt decât supoziții. Este cert că un verdict mulțumitor cu privire la timpul, locul și modul în care a apărut omul modern va trebui să mai aștepte, la fel cum sigur este că undeva, în siturile preistorice din Africa sau Orient, răspunsurile la întrebările noastre așteaptă încă să fie scoase la lumină.

 

Social

Arhiva stiri