Scarlat Demetrescu: Trecutul si viitorul exista?

Scarlat Demetrescu

Să vedem dacă în lumea noastră, a duhurilor, există timp. În acest scop sunt silit să vă spun că lumea duhurilor acestui glob se împarte în trei categorii: duhurile umanizate, astralizate şi divinizate. Ele se deosebesc prin evoluţia lor, şi deci prin felul de a gândi şi vedea lucrurile. Lumea divinizată este posesoarea regulilor de conducere ale Pământului.

scarlat-demetrescu-inger-duh-spirit-dezvoltare-spirituala-timetv

Scarlat Demetrescu

Lumea astralizată cuprinde conducătorii de tot felul  ai popoarelor de pe suprafaţa pământului, iar sub ei se află lumea duhurilor umanizate, tot ce există ca duh uman pe acest glob, în Cer şi pe pământ. Lumea umanizată şi astralizată – având strânse raporturi şi interese cu lumea trupească şi cu bunurile materiale ale acestui pământ – nu poate vedea decât prin prisma acestor interese, a constituţiei corpurilor sale şi a mentalităţii încă în curs de evoluţie. Din această cauză, pentru lumea umanizată şi astralizată există noţiunea de timp, există un trecut – prin care a vieţuit, şi există un viitor – pe care îl aşteaptă, dar nu-l cunoaşte. Situaţia se schimbă la duhul superior.

Pentru un duh divinizat nu mai există decât un vast prezent, deoarece deţine puterea analizei şi a vederii în trecut şi viitor, de parcă ar fi de faţă. E greu pentru omul trupesc  să admită concepţia noastră. „Cum nu mai există timp? – va spune el – tot ce s-a întâmplat ieri, în urmă cu zece, o sută, o mie de ani, nu este un trecut? Tot ce va urma de acum înainte, tot ce nu s-a întâmplat încă, nu este un viitor? Atunci cum nu există timp?” Astfel, dreptatea este de partea omului întrupat, pentru că el nu are posibilitatea să judece altfel, însă, duhul superior consideră toate aceste noţiuni ca fiind iluzii, rezultatul neştiinţei şi neputinţei. Locuind la o mare distanţă de suprafaţa pământului şi având posibilitatea să străbată spaţiile până la planetele acestui sistem şi chiar până în centrul acestui sistem, noţiunea de spaţiu a dobândit pentru el un alt înţeles şi o altă concepţie, un orizont cu mult mai vast.

Aprecierile sale asupra noţiunii spaţiului sunt altele decât ale omului trupesc. Putinţa duhului superior de a străbate ca gândul spaţiile siderale distruge şi noţiunea timpului. Duhul fiind nemuritor, are o vechime atât de mare, încât se confundă cu eternitatea fără margini. Atunci, neexistând propriu-zis un trecut apreciabil, nu mai există trecut. Omul trupesc, având o existenţă scurtă şi o memorie limitată, îşi aminteşte parţial trecutul, timpul pe când era tânăr sau copil, şi dacă i se arată o fotografie a fiinţei sale din vremea copilăriei, îşi poate face o noţiune vagă asupra unui trecut mărginit. Dar eu, duh, îmi amintesc tot trecutul meu ce se pierde în ceaţa eternităţii. Eu nu mai am noţiunea trecutului, pentru mine nu mai există trecut, ci un prezent continuu.

Aşadar există o mare deosebire între un duh întrupat şi unul liber. Primul este orb şi olog, al doilea este văzător şi creator. Dacă vreau să-mi amintesc ceva din trecutul meu trăit acum 20.000 de ani prin Persia sau India, în momentul când mi-am propus să-mi amintesc acest trecut – de necrezut pentru voi, oameni lipiţi de pământ – el îmi apare exterior fiinţei mele, defilând prin faţa ochilor mei spirituali asemenea imaginii unui film. Această imagine a trecutului este atât de bine conturată, atât de reliefată, încât privind-o, mi se pare că trăiesc acum în acel timp, că acţiunile, scenele şi evenimentele se petrec chiar în prezent.
Vedeţi de ce nu vorbim lumii terestre despre stările de la noi? Ele se deosebesc atât de mult de ale voastre, încât descriindu-le, vi s-ar părea basme. Când căutaţi să răscoliţi trecutul, vi se pare că îl vedeţi ca fiind în interiorul vostru. Noi, când căutăm să retrăim acest trecut, îl vedem la exteriorul nostru şi este atât de real, încât uităm că trăim în alte veacuri, transpunându-ne cu fiinţa noastră chiar în acel trecut devenit prezent. Vedeţi ce greu ne este să mai concepem trecutul? Tot acest trecut, devenit prezent, îl pot desfăşura ca aţa de pe un mosor, până în veacul veacurilor, miliarde de ani, până în copilăria mea de duh.

Veşnic retrăiesc trecutul ca fiind un prezent. Dacă într-o oarecare măsură mă puteţi urmări mental în expunerea despre trecut, apoi nu vă mai puteţi face nici o idee despre o altă facultate a noastră, a duhurilor mai evoluate – aceea de a vedea, în linii mari, generale, tot viitorul nostru, până în zările depărtate ale veacurilor ce vor veni. După cum prin voinţă pot să-mi regresez memoria şi să văd în trecut, tot astfel pot să-mi îndrept voinţa, asupra memoriei mele, ca să-mi arate ce îmi rezervă viitorul. Deja văd născându-se în mintea voastră mirarea şi întrebarea: „Trecutul a fost trăit, el s-a imprimat cu toate peripeţiile lui în spirit, dar ce mai poţi vedea în viitor, când acest viitor nu s-a desfăşurat încă? Ce a putut să se înscrie în substanţa memoriei tale?” Raţionamentul este corect, dar omul nu cunoaşte operele Creatorului.

Aflaţi acum încă o taină a lumilor spaţiale. Din primul moment, Creatorul a înscris în mine, a pus în mine sub forma unor semne nepieritoare gândirea Lui, asemenea unui proiect ce cuprinde tot viitorul meu, întreaga mea evoluţie, drumul pe care îl voi parcurge şi destinaţia unde voi ajunge. Aşadar El a scris ceva în mine iar eu scot la iveală acel ceva, depozitat acolo. Astfel, când doresc, apar vederii mele clişeele Gândirii divine referitoare la viitorul pe care îl mai am de parcurs. Aceste clişee mă absorb atât de puternic, mă identific atât de fidel cu ele, încât mă văd actualmente trăind în ele, în viitor. Atunci, dragul meu, mai există realmente, în sensul nostru  ceresc, un viitor?
Trecutul îl cunosc, nu există, prezentul este clipa ce tot fuge spre trecut, iar viitorul îmi apare înaintea ochilor. Ei, atunci mai am eu un trecut, un prezent şi un viitor? Nu, nu-l mai am, în sensul concepţiilor voastre trupeşti, terestre. Pentru noi, duhurile superioare, există un vast prezent, iar aria acestui prezent şi intensitatea cu care vieţuim acest prezent creşte din rang în rang, astfel că pentru marile Forţe ce conduc universurile nu mai există decât un permanent prezent. Aşadar, suntem creaţi cu această facultate a reprezentărilor înscrise în fiinţa noastră. Când mă gândesc la ce am de făcut în viitor, îmi apar – în linii generale – stările mele viitoare. Încep să văd viitorul mai apropiat, apoi pe cel mai îndepărtat şi tot aşa din ce în ce mai îndepărtat. De la o vreme, simt oboseală după care se aşterne înaintea mea o ceaţă şi încetul cu încetul nu mai văd nimic. Din acest moment, parcă mă deştept dintr-un vis şi mă văd iarăşi în prezent, cu tot mediul ce mă înconjoară. La fel se petrece şi cu trecutul.

Văd veacuri peste veacuri, mii, sute de mii de ani. De la o vreme, imaginea filmului este din ce în ce mai ştearsă, până nu se mai vede nimic. De aici deducerea că prezentul meu – ce îmbrăţişează o durată de timp inimaginabilă pentru voi – în definitiv este mărginit, conform gradului meu de evoluţie. Aceste margini se depărtează pe măsura evoluţiei, astfel că pentru gradul meu au o anumită limită, pentru îngerii planetari aceste margini sunt mai largi, pentru îngerii solari şi mai largi, lărgindu-se mereu, din grad în grad, până la marii Creatori din Sfera divină. Aşadar, memoria este limitată la entităţile spirituale mai puţin evoluate şi este din ce în ce mai extinsă pe măsură ce urcăm treptele evoluţiei spirituale.
Concluzia este următoarea: fiind în condiţii diferite de ale noastre, este inevitabil ca omul trupesc să vadă lucrurile altfel şi să aibă concepţii cu totul deosebite de ale noastre. Îu vederea apărării copilului de pericolele ivite în existenţa sa, a îndemnului la fapte bune, spre binele său, şi pentru a ocoli pe cele rele, spre a nu se nenoroci. În situaţia părintelui terestru se află şi veghetorul omului. Orice îndemn greşit sau în afara destinului ocrotitului său, va fi plătit de veghetor cu amarnice suferinţe.

Cu această ocazie, ţin să atrag atenţia că omul întrupat îşi va plăti greşeala proporţional cu gravitatea ei, dar dacă duhul liber va greşi, făcând acte contra legilor divine, greşeala sa va fi cu mult mai greu pedepsită, pentru motivul că el are o conştiinţă mai liberă şi este mai bun cunoscător al regulilor de conducere ale lumilor decât omul trupesc, care nu ştie decât ceea ce îl înconjoară. Iată un exemplu. Legile morale pământeşti spun că nu-ţi este permis să iei femeia altuia, pentru că strici o alcătuire divină. Legile morale cereşti spun: Nici cu gândul să nu râvneşti la femeia altuia – căci omul greşeşte şi cu gândul, după cum a afirmat Domnul nostru Isus Christos. Modul cum îţi foloseşti gândirea, cugetarea, poate să te fericească sau să te ducă la săvârşirea unui păcat. Ideea are în sine o forţă colosală. De felul cum te vei servi de idee în relaţia cu semenul tău, vei fi un fericit sau aspru pedepsit. Prin cuvântul tău, omule, poţi deveni şarpele biblic, căci prin ideile tale poţi să abaţi pe un om din calea destinului său.

Dacă un om este responsabil de modul cum sfătuieşte pe un altul, această responsabilitate este mai gravă când, prin scris sau vorbă, el determină mai mulţi oameni la fapte contra legilor divine. Aşadar, în linii generale, duhul are înscris în el drumul evoluţiei sale, de la care se abate de multe ori, prin voinţa sa, prin libertatea de a hotărî. Prin urmare, este nevoie să se facă ceva pentru ca această libertate să-i fie disciplinată şi să-şi pună voinţa în joc numai pentru împlinirea misiunii sale. În sprijinul urmăririi acestei discipline vine întruparea cu tunica ei de lut, care prin suferinţe, aprige, orânduite şi intenţionat alese, încovoaie tendinţa de abatere şi influenţele lăturalnice. Din întrupare în întrupare, fiind călit mereu la focul suferinţelor, Voinţa omului se disciplinează şi de la o vreme va înţelege că trebuie să-şi ducă traiul aşa cum i-a fost trasat.

Fragment  „Din tainele vietii si ale universului” de  Scarlat Demetrescu

Social

Arhiva stiri