Dezvoltare Personala: Un nou pamant

Apariţia lumii în dimensiunea manifestă şi întoarcerea sa către dimensiunea nemanifestării — expansiunea şi contracţia sa — reprezintă două mişcări universale pe care le-am putea numi plecarea şi întoarcerea acasă. Aceste două mişcări sunt reflectate în întreg universul în multiple feluri, cum ar fi neîncetata expansiune şi contracţie a inimii sau inspiraţia şi expiraţia din cadrul respiraţiei. Sunt, de asemenea, reflectate în ciclurile de somn şi veghe. În fiecare noapte, fără s-o ştiţi, vă întoarceţi la Sursa nemanifestată atunci când intraţi în etapa de somn adânc, fără vise, de unde reveniţi dimineaţa, reîmprospătaţi.

earth-wind-in-space-timetv-dezvoltare-personala-personal-development-un-nou-pamant

6 Dezvoltare Personala  (Personal Development)

Aceste două momente, plecarea şi întoarcerea, se reflectă şi în ciclurile de viaţă ale fiecăruia dintre noi. „Eu” apar în lumea aceasta dintr-o dată, de nicăieri, ca să spunem aşa. Naşterea este urmată de expansiune. Nu doar dezvoltarea fizică, ci şi dezvoltarea cunoştinţelor, a activităţilor, a posesiunilor, a experienţelor. Sfera voastră de influenţă se extinde şi viaţa devine tot mai complexă. Este o perioadă în care sunteţi preocupaţi în principal să vă găsiţi şi să vă urmăriţi scopul exterior. De obicei, acestei expansiuni îi corespunde o dezvoltare pe măsură a egoului, care înseamnă  identificarea cu toate cele de mai sus, astfel că identitatea voastră formală se defineşte tot mai mult. Tot în această perioadă scopul vostru exterior — dezvoltarea — tinde să fie uzurpat de ego care, spre deosebire de natură, nu ştie când să se oprească în goana lui după expansiune şi are un apetit vorace pentru mai mult.

Şi apoi, tocmai când credeaţi că aţi reuşit sau că locul vostru este aici, începe mişcarea de întoarcere. Poate că încep să moară apropiaţii voştri, oameni care făceau parte din lumea voastră. Apoi forma voastră fizică este slăbită, sfera voastră de influenţă se restrânge. În loc să fiţi mai mult, acum sunteţi mai puţin, iar egoul reacţionează faţă de acest lucra printr-o nelinişte şi o depresie tot mai pronunţate. Lumea voastră începe să se contracte şi e posibil să descoperiţi că nu mai deţineţi voi controlul asupra ei. În loc să acţionaţi voi asupra vieţii, acum viaţa acţionează asupra voastră micşorându-vă lumea, încetul cu încetul. Conştiinţa care s-a identificat cu forma experimentează acum apusul, dezintegrarea formei. Şi apoi, într-o zi, dispăreţi şi voi. Fotoliul vostru este încă acolo, dar în locul celui care stătea în el este doar un spaţiu gol. V-aţi întors acolo de unde aţi venit în urmă cu numai câţiva ani.

Tocmai începutul bătrâneţii, pierderea sau tragedia personală reprezintă căi prin care dimensiunea spirituală şi-a făcut în mod tradiţional apariţia în vieţile oamenilor. Aceasta înseamnă că scopul lor interior se ivea doar când scopul exterior eşua, iar învelişul egoului începea să se crape. Astfel de evenimente reprezintă începutul mişcării de întoarcere către dezintegrarea formei. În majoritatea culturilor străvechi trebuie să fi existat o înţelegere intuitivă a acestui proces, motiv pentru care bătrânii erau respectaţi şi veneraţi. Ei erau deţinătorii înţelepciunii şi ofereau dimensiunea înţelepciunii fără de care nicio civilizaţie n-ar putea supravieţui pentru mult timp. În civilizaţia noastră, identificată total cu exteriorul şi care ignoră dimensiunea interioară a spiritului, cuvântul bătrân are conotaţii preponderent negative. Este sinonim cu nefolositor, astfel că privim faptul de a ne adresa cuiva în acest fel aproape ca pe o insultă. Din dorinţa de a se evita cuvântul, se folosesc eufemisme precum vârstnic sau senior. „Bunica” Primelor Naţiuni (aborigenii din Canada) este o figură de o mare demnitate. „Bunicuţa” din zilele noastre este în cel mai bun caz drăgălaşă. De ce este considerată bătrâneţea nefolositoare? Deoarece la această vârstă accentul se mută dinspre acţiune înspre Fiinţare, iar civilizaţia noastră, pierdută în acţiune nu ştie nimic despre Fiinţare.

Ea întreabă: Fiinţare? Ce se face cu ea? Pentru unii se întâmplă ca mişcarea exterioară de dezvoltare şi expansiune să fie serios afectată de un început aparent prematur al mişcării de întoarcere, de dezintegrare a formei, în unele cazuri, este vorba despre o întrerupere temporară; în altele de o schimbare ireversibilă. Suntem de părere că un copil nu ar trebui să se confrunte cu moartea, dar în realitate există copii care chiar trebuie să se confrunte cu moartea unuia sau a ambilor părinţi, survenită în urma bolii sau a unui accident — sau există chiar posibilitatea propriei lor morţi. Există copii născuţi cu dizabilităţi care le restricţionează serios expansiunea naturală a vieţilor lor. Sau se întâmplă ca în viaţa unei persoane să se producă la o vârstă relativ tânără o limitare severă. Întreruperea mişcării exterioare într-un moment în care „nu trebuia să se întâmple aşa” poate produce şi o trezire spirituală timpurie a unei persoane. În ultimă instanţă, nu se întâmplă niciodată nimic din ce n-ar trebui să se întâmple, adică tot ceea ce se întâmplă face parte din întregul mai mare şi din scopul acestuia. Astfel, distrugerea sau întreruperea desfăşurării orientate spre împlinirea scopului exterior poate conduce la aflarea scopului interior şi, în consecinţă, la apariţia unui scop exterior mai profund, în armonie cu interiorul. Copiii care au suferit mult ajung adesea adulţi maturizaţi prematur faţă de ceilalţi de vârsta lor.

Ceea ce se pierde la nivel de formă se câştigă la nivel de esenţă. În figura tradiţională a „văzătorului orb” sau a „vindecătorului rănit” din culturile şi legendele străvechi, o mare pierdere sau dizabilitate la nivelul formei a devenit o deschidere către spirit. Când aţi experimentat direct  natura instabilă a tuturor formelor nu veţi mai supraevalua probabil niciodată forma şi nu vă veţi mai pierde astfel alergând orbeşte după ea sau ataşându-vă de ea. În cultura noastră contemporană abia începe să fie recunoscută oportunitatea pe care o reprezintă dezintegrarea formei şi, în particular, vârsta bătrâneţii. Majoritatea oamenilor încă ratează în mod tragic această oportunitate din cauză că egoul se identifică cu mişcarea de întoarcere, tot aşa cum s-a identificat cu mişcarea către exterior. Astfel că învelişul egoului se întăreşte, având loc o contracţie, în locul unei deschideri. Egoul diminuat îşi petrece apoi restul zilelor tânguindu-se şi plângându-se, blocat în furie sau frică, compătimire de sine, învinovăţire, acuzare sau alte stări mintal-emoţionale negative sau strategii de evitare, precum ataşamentul faţă de amintiri şi gânditul sau vorbitul despre trecut.

Când în viaţa unei persoane egoul nu se mai identifică cu mişcarea de întoarcere, bătrâneţea sau apropierea morţii devine ceea ce e menit să fie: o deschidere către tărâmul spiritual. Am întâlnit oameni bătrâni care constituiau întruchiparea vie a acestui proces. Deveniseră radioşi. Prin formele lor slăbite licărea, translucidă, lumina conştiinţei. Pe noul pământ, bătrâneţea va fi universal recunoscută şi foarte preţuită ca un timp al înfloririi conştiinţei. Pentru cei pierduţi încă în împrejurările exterioare ale vieţii lor va fi timpul unei reveniri târzii acasă, timpul când îşi conştientizează scopul interior. Pentru mulţi alţii va reprezenta o intensificare şi o culminare a procesului de trezire.

ECKHART TOLLE – 6 Dezvoltare Personala (Personal Development)

Social

Arhiva stiri