Yachting: Jurnalul unui VELIST. Sosirea la Pointe a Pitre

Priveam prin hublou si nu ma puteam satura. Un cer incredibil de albastru – cu norisori pufosi – jos albastrul inchis al marii, ici colo cate o insulita (recunosc, habar nu am ce insulite erau), in departare coasta Franceza cu verdele ei crud de primavara. O orgie de culori pastelate, o simfonie fara sunete dar la fel de inaltaoare. Din loc in loc se vedeau nave, am vazut si trei veliere. De la 10.000 de metri inaltime! Marea era linistita, nu am vazut valuri, desi poate ca erau. Dar velierele aveau toate panzele sus, deci vantul nu batea prea tare, acolo jos.  Aici, in cabina Boeingului, se afisau datele: afara era un frig de -57°C.

Priveam pe hublou, si dupa o vreme nici nu mai vedeam peisajul de afara, cu ochii mintii ma vedeam pe aceleasi ape, acum doi ani, la bordul lui Wastrel (YACHTING). Atunci apele nu erau linistite, valurile veneau uriase, cu forta zdrobitoate, vantul urla demential in sarturi, imi era rau, imi era frig, eram ud si imi era frica.

constantin-lascu-time-velist-scriesitu-sosire-Pointe-a-Pitre-avion-hublou

Timpul trece si incet incepem sa zburam deasupra unei paturi compacte de nori prin care nu se mai vede nimic. Ma pregatesc sa dorm un pic, pentru a supravietui cumva celor opt ore si jumatate de zbor. Nu pot, caci se anunta pranzul. Ma bucur, caci micul dejun de la hotel s-a mistuit de multisor si sunt flamand in lege. Apar si carucioarele cu mancare, trase-impinse de… – oroare! – barbati! Unde sunt vremurile frumoase de demult, cand doar fete frumoase puteau fi stewardese?

Mancarea a fost comestibila si atat. Cantitativ, atat cat pentru moment sa nu doresti altceva. Refuz sfertul de vin oferit de individul de  patruzeci de ani care incearca sa suplineasca picioarele lungi asteptate de mine.

Refuz, caci mi-ar deschide (deschide? e putin spus, ar face si mai crancena!) dorinta de a fuma, cu care ma lupt de nu mai stiu cate ore. Macar mi l-a oferit, deci francezii nu se dezmint, isi pastreaza o parte din traditiile frumoase.

Cu stomacul linistit, adorm, hotarat sa nu ma trezesc in urmatoarele sase ore. Nu merge, dupa vreo ora ma trezesc. Timpul trece ingrozitor de incet. Ascult muzica in castile din dotarea scaunului, ma foiesc, nu-mi gasesc locul. Din cand in cand, suntem invitati sa ne legam centurile, cand trecem prin zone cu turbulente. Privesc banuitor aripa incredibil de lunga pe care o vad unduind si arcuindu-se, in timp ce animalul de 220 de tone se scutura ca o caruta, cu roti de lemn, pe un drum pavat cu pietre cubice. In momentele astea si imaginile proiectate pe ecranele din cabina ingheata. Asta nu ma linisteste, chiar deloc!

Dupa un numar de ore de zbor, ma ridic si incep sa ma plimb in sus si in jos – mai exact, inainte si inapoi, caci la etaj nu m-au lasat, acolo nu e voie, pe culoarul lat de vreo 50 de centimetri dintre randurile de scaune. E lung animalul asta!

Din fata, nici nu vad pana in coada avionului! Remarc faptul ca multi pasageri se duc in fata, la una dintre cabinele stewardeselor (adica, ei, nu ele). Curios, ma uit si eu, sa vad ce si cum: pe niste tavi erau puse gustarele preambalate, care se topeau cu repeziciune. Ardelean prin vocatie, ma reped incetisor si insfac vreo cinci pachetele, fara sa ma uit ce sunt. Lasa sa fie, ca nu se stie niciodata! Pazindu-mi prada, ma reintorc la locul meu, unde mulatra cu care impart cele trei scaune ma intampina cu acelasi zimbet placut. Ma asez, as manca, dar ma chinuie intrebarea daca sa o servesc si pe ea, sau nu. Politetea zice da, foamea zice nu. A invins foamea.

Nu mai lungesc, timpul s-a miscat la fel de implacabil de incet, dar s-a miscat. Se anunta pregatirea de aterizare, iar jumatatea de ora care a mai trecut pana sa vedem din nou marea, parca a trecut mult mai repede. In sfarsit, vad din nou marea! Ce sublim! E plina de veliere, merg in sir indian, parca ar fi niste boboci de rata! Numar unsprezece, deci trebuie sa fie vreo regata. Dar nu sunt barci de curse, sunt cruizere. Inaltimea acum este de doar trei mii de metri, totul se vede foarte clar. Valuri marunte, vant potrivit. Velierele, abia inclinate, isi vad de drumul lor, iar eu poftesc la fel ca un copil care vede in vitrina jucaria pe care si-o doreste de mult!

Avionul face un viraj la stanga, velierele dispar, dar apare insula! Ce priveliste minunata! Desi ploua, acolo jos. Inaltimea scade mereu, viteza si ea, iar eu incep sa strang din dinti. Nu-mi place mie chestia asta care zboara prin mila lui Dumnezeu!

Aterizarea a fost perfecta, nu am simtit nimic. Fireste, urmeaza aplauze la anuntul Capitanului (vocea era plina de mandrie!) ca suntem la sol. Da, dar pana sa coboram, a mai trecut cam o ora, caci suntem tare multi, afara s-au mosmondit o gramada pana sa fixaze tunelul la usa avionului.

constantin-lascu-time-velist-scriesitu-sosire-Pointe-a-Pitre

In sfarsit, am coborat. Trag in piept aerul minunat al aerogarii! Ca era sa zic al Antilelor, dar inca nu vad altceva decat functionari grabiti si politisti musculosi. Trecem prin vama, care nu se face prezenta decat prin inscriptia de deasupra unui ghiseu, coboram un etaj, si ajungem la banda de recuperat bagajele. Trece inca jumatate de ora, apoi apar si gentile mele. Le recuperez si ma reped catre iesire: am si bagat in gura trei tigari, sa recuperez! Caci… foamea de nicotina e acum mai mare decat foamea-foame, care nici ea nu e de neglijat! Dar nu fumez decat una, avionul a ajuns cu intarziere mare (am zis eu ca e mai usor de programat un mars pe mare), iar la Capitainerie lucreaza doar pana la ora cinci dupa-amiaza. Gasesc un taxi, soferul ma ajuta sa pun gentile in portbagaj, ma urc, apoi astept sa vina si soferul, care discuta ceva cu un coleg, apoi acosteaza alti pasageri, incercand sa umple masina. Ii spun ca ma grabesc, sa vina, dar zambeste de i se vad toti dintii albi pe fata neagra, si imi spune ca aici suntem in Antile, sa ma relaxez, sa ma bucur de vacanta. Nimic de zis, are logica ce spune. In sfarsit plecam. Dupa cativa kilometri, in care admir palmierii si leandrii, remarc faptul ca nu merge contorul – de altfel nici nu vad sa fie vreunul. Ridic problema cu un aer serios, sa vada tipul ca nu ii merge cu mine! Ca doar eu sunt un tip uns cu multe alifii! Ma priveste amuzat, repeta ca aici suntem in Antile, unde lumea traieste cu zambetul pe buze. Ca sa nu-mi fac probleme, toata lumea stie ca drumul cu taxiul de la aerodrom la Marina este 20 de euro. Eu nu stiam, dar 20 de euro nu mi se pare de nesuportat, iar de la Luca (skipperul italian care a venit cu Promise Kept din Azore pana la Guadeloupe (YACHTING)) a zis ca Marina e la douazeci de minute de aeroport, cu taxiul. Deci, relax!

Ajungem! Cobor, platesc, car gentile pe cei cinci metri pana la usa capitaniei, intru, salut frumos si spun cine sunt si ce vreau; adica, nu a trebuit sa spun ce vreau, ca stia fata care era in spatele biroului. Ca sa vezi, incep sa devin persoana publica, mi se stiu miscarile, ba chiar si intentiile! Hm, asta e bine, sau e rau?! Primesc cheia yachtului, imi spune unde e, primesc cartela magnetica pentru poarta cheiului si baie, ma inham la genti si dupa zece metri ma opresc: vad un ETAP 39! Inca doi pasi, si pot citi numele scris pe pupa: Promise Kept! Am ajuns! Ma uit la yacht, nu mi se pare altceva decat o barca facuta in serie, fara nimic personal. Analizez un pic ce vad. Pare in ordine, e ordine si la bord, dar nu-mi plac legaturile date la mal: sunt evident facute in graba, si nu in mod profesionist. Urc la bord, mai greu, caci nu are rampa, apoi deschid barca. Privesc cu nesat obiectul muncii mele si locuinta pentru urmatoarele doua luni. Curatenie, ordine, amprenta proprietarului. Si aici totul pare in ordine. Car bagajele la bord, le trantesc in salon (sau careu), infasc lap-topul si fug sa gasesc carciuma numita „le pirat”, unde este internet. Si unde sper sa gasesc si ceva de mancare, ca sunt chiar rupt de foame! O gasesc usor, desi am mers pe cheu, sa vad navele din marina. Barci frumoase, cam toate cu lungimi de la 44 de picioare in sus. Majoritatea, echipate pentru ocean, cu panouri solare, generatoare eoliene, antene pentru telefon prin satelit etc. Fireste, sunt si o multime de yachturi cu motor.

La carciuma, sunt instiintat ca bucataria deschide la ora sapte, deci cer o bere sa treaca timpul (sa nu ma credeti, de fapt chiar doream o bere!)

Rezolv corespondenta, anunt pe cine trebuie ca am ajuns cu bine, savurez berea si ma bucur de priveliste: sumedenie de plimbareti(e). Si fetitele de aici arata apetisant! Doamne, de ce nu-mi imbatranesti si sufletul, daca trupul mi-l imbatranesti!

Odata cu a treia bere, primesc si ceva de mancare, ceva care arata ca niste bilute pané. Nu sunt rele, eu sunt flamand, asa ca…

Desi e doar ora opt, decid sa ma culc, sunt obosit. Adica, aici e opt, acasa e doua noaptea. Nu desfac bagajele, doar aranjez patul din cabina prova (in cea din pupa sunt tot felul…, am sa vad maine ce e acolo), fac un dus rapid si ma culc. Dorm pe saturate, iar la ora 1 (unu) ma trezesc; ora 1, adica, acasa, sapte dimineata. Remarc ce bine imi functioneaza reflexele conditionate, apoi, in liniste sa nu deranjez vecinii de pe barcile din jur, pregatesc o cafea, ies pe punte si ma imbat cu miresmele si privelistile care ma inconjoara. Am ajuns! Sunt acasa, intr-un loc minunat! Nici nu remarc ploaia marunta, care nu s-a oprit de cand am aterizat (soferul taxiului a zis ca e a sasea zi de cand ploua fara oprire). Pana dimineata (de aici), program in liniste.

de Constantin Lascu –

Va urma.

Mai puteti citi pe Time TV articole trimise de cititorii nostri, pentru rubrica SCRIE SI TU!:

Legătura dintre trup, suflet și spirit

Yachting:Jurnalul unui VELIST. Inconjurul pamantului cu yachtul

Social

Arhiva stiri