Fragmente care m-au marcat sau cat au suferit bunicii nostri – Nicolae Steinhardt si Ileana Samoila

Ileana Samoila: „Am nascut la spitalul penitenciarului“

64 de ani de temnita si doi morti. Acesta a fost pretul platit de familia Samoila sistemului comunist.

Mama, fiica, fii, verisoara, cumnati, toti au fost cercetati, haituiti, cautati, anchetati, condamnati, prigoniti, pentru un singur motiv: unul dintre frati facuse parte din miscarea legionara. Prima oara, Ileana Samoila a fost arestata in 1948 si a stat un an si jumatate in inchisoare.

„M-au tinut intr-un garaj in care era multa apa. Mi-au putrezit sandalele in picioare. La Sighisoara, stateam intr-o celula 30 de femei, eram cu detinute de drept comun, hoate, prostituate, care aveau raie, paduchi, plosnite. Cand am iesit, in ’49, rudele mele ma ocoleau si nu-mi raspundeau la salut, de frica.“

In 1953, fratele i-a fost arestat de Securitate, anchetat si executat pe 30 octombrie. In septembrie, acelasi an, Ileana Samoila a fost arestata din nou pentru ca nu-si denuntase fratele autoritatilor. Era insarcinata, iar sotul a facut 9 ani de inchisoare doar pentru vina de a fi casatorit cu o persoana acuzata de „omitere de denunt la crima de inalta tradare“.

Ancheta a durat pana in noiembrie. „Era lapovita, iar eu eram intr-o rochie subtire, de sarcina, fara maneci. Anchetatorul tipa la mine sa semnez actele de dare in judecata: «Semneaza, ca, altfel, iti dau una cu picioru-n burta, sa-ti zboare plodul pana-n nori!».“ La Jilava, conditii inumane: 40 de femei in camera, priciuri putine, dormeau cu randul. Nici vorba de regim special pentru o femeie care in curand avea sa nasca. La un moment dat, a primit un pumn de vitamine, pe care a avut inspiratia sa nu le inghita. A scris cu ele pe o perna cuvantul „mama“.

Uitandu-se mai bine, a vazut ceva in jurul lor care sclipea: cioburi de sticla. Pe 10 februarie 1954, a nascut o fetita la spitalul penitenciar Vacaresti.

„Numai eu eram in toata aripa, pazita de o moasa tiganca si o gardianca. Incuiau holul si ma lasau singura. Le-am rugat, ca pe Hristos, sa nu mai plece de langa mine, mi-era teama c-o sa nasc fara ele, in salon era condens, ingheta apa pe pereti, iar eu o strangeam cu farasul. Gardianca a luat fetita in brate si-a spus: «Unde-i Rasaritul, sa-nchinam fata?». Un an si doua luni a stat copilul cu mine in inchisoare, in cresa de drept comun, cum se numea pe-atunci.“

Apoi, a dat fetita cumnatului ei. Prin geamul de la vorbitor i-a dat copilul, spunandu-i: „Asta-i fetita fratelui tau si-a mea. S-aveti grija de ea asa cum aveti grija de copiii vostri si sa va dea Dumnezeu sanatate.“ In aprilie 1957 a fost eliberata. S-a dus direct la Oradea sa-si ia copilul. A batut la poarta casei: „Eram imbracata cu un costum gri, cu cizme in picioare, cu o valiza goala in mina. A venit o fetita care parca nu semana cu fata mea, era voinica, cu ochii verzi, cu codite, cu sortulet, murdara de gem.“

Mi-a povestit multe grozavii prin care a trecut, dar numai acum, ochii i s-au umplut de lacrimi.

„M-a intrebat pe cine caut, iar eu am intrebat-o cum o cheama: «Ileana, ca pe mama mea.» «Pe tine te caut!», i-am spus. «Eu sunt mamica, Ileana.» S-a repezit la gatul meu, s-a lipit, parca si acum ii simt capul pe umarul meu si mi-a spus: «Sa nu mai pleci de langa mine, esti atat de frumoasa!». Cat am lipsit de langa ea, fata mea a stiut ca are o mama, fiindca dormea cu fotografia mea, data de cumnata, sub perna.“

 

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii – 3-4 ianuarie 1960

Nu cred să fie prea mare, zice tata. O să-ți dea probabil opt ani. Am eu grija să-ți las la Gica sau la alta rudă banii pe care-i voi realiza din vânzarea aparatului de radio, a mașinii de gătit, a butelie de aragaz, a cărților – să găsești ceva când ieși (Despre confiscarea totală a averii condamnaților politici habar nu are.)

Luni dimineață mă aflu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac,îmi verific geamantanasul (plin de gioarse).

Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici măcar o singură dată în timpul celor trei zile. Tata, dătător de interdicție, nici gând… Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt catrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoțitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în fața vagonului până-n clipa finală:

– Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un caine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce până la ușă, ia poziție de drepți și mă salută militărește.

– Du-te, îmi spune.

Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Exista ursite, exista prevestiri, exista telepatie. Pe strada mai întâi cu desăvârșire deșartă, cu toate că nu-i devreme, își face brusc apariția de după colț o singură persoană : un ofițer de la M. A. I. Mă înfior.”

Social

Arhiva stiri